Duminica a 34-a dupa Rusalii-(a Fiului Risipitor)

Pericopa evanghelica la duminica Fiului Risipitor

Ev. Luca 15, 11-32

Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Predica la duminica Fiului risipitor

Despre adevarata pocainta si despre milostivirea lui Dumnezeu



Scula-ma-voi si ma voi duce la tatal meu,

si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta (Luca 15, 18)


Iubiti credinciosi,


In Sfinta Scriptura Dumnezeu se numeste "Tata al milostivirii" (II Corinteni 1, 3), pentru ca pururea Se milostiveste fata de cei pacatosi care se intorc din toata inima catre El prin adevarata pocainta. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Cind te vei intoarce si vei suspina, atunci te vei mintui si vei cunoaste unde ai fost (Isaia 30, 15). In alt loc, prin acelasi prooroc, zice Dumnezeu: Spalati-va, curatiti-va, stergeti rautatile din sufletele voastre inaintea ochilor Mei parasiti-va de rautatile voastre. Si de vor fi pacatele voastre ca mohoriciunea, ca zapada le voi albi; si de vor fi ca roseala, ca lina le voi face albe (Isaia 1, 16-18).
Acest adevar s-a petrecut si cu fiul risipitor din Sfinta Evanghelie care s-a citit astazi. El mai intii si-a venit intru sine, a suspinat dupa fericirea ce o avusese cind era in casa tatalui sau, apoi a zis: Citi argati ai tatalui meu sunt indestulati de piine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Acestea au fost cuvintele fiului risipitor cind si-a venit intru sine, adica a inceput a-si cunoaste greutatea pacatelor sale. Fara aceasta simtire si trezire nimeni dintre pacatosi nu va putea sa se intoarca din toata inima catre Preabunul Dumnezeu.
Care era foamea fiului risipitor care a zis: "iar eu pier aici de foame?" Oare la hrana cea trupeasca se gindea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfintul Prooroc Isaia: Iata, cei ce slujesc Mie vor minca, iar voi veti flaminzi. Iata, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veti inseta. Iata, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi va veti va veti rusina. Iata, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor bucura, iar voi veti intrista. Iata, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veti striga pentru zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).
Aceasta era foamea cea mare a fiului risipitor. El si-a adus aminte de vremea cind petrecea in casa tatalui sau si de hrana si desfatarea duhovniceasca ce o avea linga el. Ajungind pazitor de porci in tara straina, departe de Dumnezeu, foamea sufletului sau dupa dreptate l-a facut sa zica: Citi argati ai tatalui meu sunt indestulati de piine, iar eu pier aici de foame!
Care a fost hrana lui cita vreme era la casa parinteasca? Aceasta hrana duhovniceasca pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinta, nadejdea, dragostea, rugaciunea, infrinarea, curatia si toate celelalte virtuti care cu adevarat sunt hrana a sufletului. Mintuitorul in vorbirea Lui cu samarineanca la fintina din Sichem a hranit-o prin darul Sau, cistigindu-i sufletul. De aceea cind Apostolii Il rugau sa manince, El le-a zis: Eu am de mincat o mincare pe care voi nu o stiti (Ioan 4, 32). Mincarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine si sa savirsesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Caci oricine face o fapta buna pentru sufletul sau, sau pentru mintuirea aproapelui sau, cu adevarat isi hraneste sufletul sau cu darul lui Dumnezeu. Fiul risipitor, cunoscindu-si starea lui vrednica de plins si gindind sa se intoarca la Parintele sau cu mare smerenie, nu se mai socotea vrednic a fi fiul tatalui sau. De aceea cind a venit catre tatal sau, a zis: Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Primeste-ma ca pe unul din argatii tai (Luca 15, 19).
Trei sunt starile celor ce se mintuiesc. Starea celor dintii este a fiilor, adica a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toata inima lor si cu toata puterea vointei lor se sirguiesc sa faca poruncile Lui. Despre acestia spune dumnezeiasca Scriptura: Cit am iubit Legea Ta, Doamne, ea toata ziua cugetarea mea este (Psalm 118, 97).
A doua ceata este a argatilor, care, cautind plata, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobindi fericirea cea vesnica a Imparatiei Sale. Despre acestia scrie: Plecat-am inima mea ca sa faca indreptarile Tale in veac pentru rasplatire (Psalm 118, 112). Starea a treia este a robilor, adica a celor care, temindu-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru calcarea poruncilor Lui se silesc a pazi toate poruncile Lui dupa marturia care zice: Strapunge cu frica Ta trupul meu, ca de judecatile Tale m-am temut (Psalm 118, 120).
Deci, fiul risipitor, gindindu-se ca si argatii, adica cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, pentru rasplatire primesc daruri duhovnicesti si se impartasesc de ele, a cerut Tatalui sau sa fie primit in casa parinteasca macar ca un argat. Aceasta intoarcere a lui din toata inima catre parintele sau, si smerenia cea mare sa fie primit ca un argat de Tatal sau, i-a fost pricina de mare folos, caci nu ca pe un argat l-a primit, ci ca pe un adevarat fiu al sau care se intoarce cu toata inima catre El. Vedem din cuvintele Sfintei Evanghelii de azi ca, inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergind, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat (Luca 15, 20).
Iubiti credinciosi,
Dar ce intelegem prin acest cuvint: "Inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau"? Aceasta ne arata ca Preabunul si Atotstiutorul Dumnezeu, mai inainte de a striga omul pacatos "gresit-am", cunoaste hotarirea lui cea din inima de a se intoarce catre El. De aceea l-a primit cu atita bucurie si nu i-a mai pomenit greutatea pacatelor lui cu care l-a suparat. I-a dat haina cea dintii, adica nepatimirea cu care a fost imbracat cind era linga tatal sau. Si inel i-a pus pe mina lui, semnul legaturii celei dintii cind petrecea in viata curata si neprihanita, mai inainte de a se desparti de tatal sau. Iar dupa ce i-a dat lui haina cea dintii si inel si incaltaminte in picioarele lui, adica vointa tare de a merge pe calea poruncilor lui Dumnezeu, a zis slugilor sale: Aduceti vitelul cel ingrasat si-l junghiati sa mincam si sa ne veselim; caci fiul meu acesta, pierdut a fost si s-a aflat, mort a fost si a inviat (Luca 15, 23-24).
O, bunatatea si dragostea cea parinteasca a Preabunului nostru Dumnezeu! Cit este de negraita Mila Lui si cit de nenumarate sunt indurarile Lui asupra celor ce se intorc catre El cu toata inima lor! Cu cita parinteasca iubire primeste El pe fiii Lui cei pierduti prin pacat, care se intorc cu mare cainta si umilinta catre El si cita bucurie se face in cer cind un pacatos se intoarce la pocainta!
Mare si nemarginita este milostivirea lui Dumnezeu fata de cei pacatosi care se intorc catre El din toata inima si cu toata smerenia si hotarirea de a-si indrepta viata!
In pilda Fiului Risipitor vedem ca el nu facuse fapte de pocainta, adica inca nu-si facuse canonul pacatelor sale cu care a suparat pe parintele sau. Ci numai venindu-si in sine si cunoscindu-si starea jalnica in care ajunsese prin departarea de parintele sau a atras asupra sa mila si indurarea Parintelui sau care cu atita bucurie si cu praznuire l-a primit. Cu adevarat, fratii mei, smerenia si pocainta iarta multe pacate si fara alte fapte bune. Ce fapte bune putea sa faca tilharul rastignit alaturi de Hristos cind miinile si picioarele lui erau legate? Dar strigarea lui din inima i-a fost deajuns: Pomeneste-ma, Doamne, cind vei veni intru Imparatia Ta (Luca 23, 42). Iar Mintuitorul indata i-a raspuns: Adevar graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai (Luca 23, 43).
Bine a zis dumnezeiescul Apostol Pavel: Duhul se roaga pentru noi cu suspinuri negraite. Bine a zis si Sfintul Efrem Sirul: "Pocainta, fara jertfe si fara cheltuieli, poate sa impace si sa milostiveasca pe Dumnezeu. Pocainta a oprit jertfa singeroasa, aducind jertfa constiintei. Ea nu cauta ied, ci marturisire. Nu cere oaie pentru jertfa, ci marturisire din constiinta. Nu ai turturea de jertfa tu cel ce ai pacatuit? Suspina si Dumnezeu, mai presus de turturea, iti socoteste tie aceasta. Nu ai pasare? Lacrimeaza si, in loc de jertfa, ti se va socoti tie. Nu ai porumbel? Vesteste-ti pacatele tale lui Dumnezeu si-ti vor fi tie ardere de tot. Daca te vei ruga, ca pe un vitel de jertfa va primi Dumnezeu rugaciunea ta. O, cit de mare este pocainta! O, cit de minunate sunt lucrurile cele dintru dinsa! Ca una fiind, pe toate le poate". "O, darul Evangheliei, ca pe toata Legea a indreptat-o Iisus! Poporul se face lui preot in Biserica; caci are constiinta care jertfeste pentru dinsul. Din inima se roaga si milostiveste pe Dumnezeu pentru sine".
Iubiti credinciosi,
Duminica de azi, a Fiului Risipitor, este a doua Duminica a Triodului, care ne pregateste duhovniceste pentru inceperea si trecerea cu folos a Sfintului si marelui Post al Pastelui. Evanghelia ce s-a citit astazi este foarte frumoasa si ziditoare de suflet. Parintele care avea doi fii este Tatal nostru cel ceresc. Fiul mai mare simbolizeaza pe crestinii buni si ascultatori de Dumnezeu, iar fiul mai mic, pe crestinii rai si neascultatori, asemenea lui.
Din ceata crestinilor ascultatori fac parte toti fii Bisericii lui Hristos care implinesc cu sfintenie poruncile Lui. Acestia merg regulat la slujbele Bisericii, se roaga ziua si noaptea, asculta de Dumnezeu si de pastorii rinduiti, nasc si cresc copii in frica Domnului, se spovedesc si se impartasesc cu Sfintele Taine regulat, duc viata smerita si fac milostenie la cei saraci. Toate le fac cu bucurie, cu binecuvintare si cu rugaciune. De aceea Dumnezeu le ajuta in toate.
Nu asa insa se intimpla cu crestinii neascultatori si robiti de pacate ca fiul cel mai mic din Evanghelie. Dintre acestia fac parte cei ce nu merg Duminica la biserica, cei ce-si ucid copiii, betivii, hulitorii de Dumnezeu care injura de cele sfinte, desfrinatii, lacomii, zgircitii, si mai ales mindrii, in frunte cu sectele, ca ce sunt sectantii, decit crestini razvratiti, mindri si neascultatori care nu vor sa asculte de Biserica intemeiata de Hristos, ci isi fac legi si dogme, dupa mintea lor, asemenea fiului mai tinar din Evanghelie. Toti acestia sunt cazuti din ascultare, sunt departe de Hristos, de Biserica, de Sfinti si se cearta pe seama Sfintei Scripturi, pe care o explica dupa voia lor. Dar cine cade din ascultare si din Biserica, acela cade si din Dumnezeu.
Ce cumplit este pacatul neascultarii! Ce greu este sa traiesti dupa mintea ta, sa nu asculti de nimeni, sa te departezi de Dumnezeu, de credinta, de rugaciune, de Biserica, de preot, si de parintii care te-au nascut. Asa a facut tinarul din Evanghelie: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere... si s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind in desfrinari (Luca 15, 12-13).
Neascultarea este fiica mindriei. De aceea cel mindru si neascultator este lasat de Dumnezeu sa cada in pacate grele, ca sa se smereasca si sa se intoarca la pocainta. Cel dintii pacat in care cad mindrii si neascultatorii este desfrinarea, o patima grea, urita, rusinoasa. Dar daca omul cazut se caieste, il mustra constiinta si vrea sa se intoarca, Tatal nostru cel ceresc nu-l lasa, ci ii intinde mina, il asteapta, ii iese inainte, il saruta cu lacrimi de bucurie si il iarta. Asa a facut Tatal ceresc cu fiul risipitor din Evanghelie. I-a iesit inainte, l-a sarutat, i-a iertat pacatele, i-a dat inel si haina si a ospatat cu el.
Vedeti bunatatea si mila lui Dumnezeu? Vedeti roadele caintei celui ce se intoarce la Hristos? Vedeti ca toti pacatosii au pocainta si iertare? Vedeti ca si pe noi ne asteapta Domnul la pocainta in usa bisericii? Numai sa ne para rau de cele facute, sa ne spovedim cu cainta, sa parasim pacatele si sa zicem ca fiul desfrinat: Scula-ma-voi si ma voi duce la tatal meu si-i voi zice: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau; primeste-ma ca pe unul din argatii tai (Luca 15, 18-19). Daca ar zice aceste cuvinte din inima, betivii, desfrinatii si crestinii robiti de pacate din zilele noastre, pe toti i-ar primi, i-ar saruta si i-ar ierta Dumnezeu! Insa putini sunt din crestinii nostri care se tem cu adevarat de Dumnezeu, care se intorc din nou la biserica, la pocainta si alearga la preoti sa-si marturiseasca pacatele.
Pocainta fiului risipitor sa ne fie pilda, indreptare si indemn pentru toti, iar neascultarea si caderea lui in desfriu sa ne aduca aminte de marea primejdie ce ameninta pe copiii loviti de necredinta si desfriu. Ne uitam citi parinti si cite mame vin plingind la biserica si manastiri pentru copiii lor. Toti ne spun acelasi lucru: Nu ne mai asculta copiii; se duc la tot felul de distractii rele, la filme cu ucideri si filme cu desfrinare; nu mai vor sa invete, sa mearga la biserica si la spovedanie, nu vor sa se mai roage lui Dumnezeu si sunt nervosi. S-au imprietenit cu copii rai; traiesc in desfriu cu fete rele ca si ei, fumeaza si se imbata, ce sa facem cu ei? Cum sa-i scapam de desfriu si sa-i intoarcem la credinta, la biserica, la o viata crestineasca normala?
Iata marea problema a copiilor nostri. Iata durerea de astazi a multor parinti. Iata ca s-au inmultit in lume si in familiile noastre fiii risipitori, neascultatori si desfrinati, ca cel din Sfinta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, dupa ce au cazut in toate pacatele? Ce trebuie sa raspundem acestor parinti care vin plingind la noi?
Raspunsul este unul: sa-i ajutam pe copiii nostri mai intii sa nu cada in pacatele cele grele care sunt: necredinta, neascultarea si desfrinarea. Iar daca au cazut ca fiul risipitor din Evanghelie, sa-i ajutam sa se ridice din prapastia necredintei si a desfriului. Cum? Mai intii sa-i ducem la un duhovnic bun sa-si marturiseasca pacatele. Apoi sa-i indemnam din nou la biserica, la o viata sociala normala, si sa-i deprindem sa se roage si sa citeasca carti sfinte. Numai sa luati aminte ca nu cumva chiar parintii, tata si mama, sa fie aceia care isi smintesc copiii si-i imping la tot felul de pacate prin exemplul rau pe care il vad in casa.
Avem, insa, multe familii bune, model, prin satele si orasele noastre. Avem inca multe mame crestine devotate care isi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, manastiri si preoti buni peste tot in tara. Numai sa-i cautam, sa ne spovedim regulat, sa le urmam sfatul. De aceea sa nu deznadajduiasca nimeni.
Sa ne intoarcem la Tatal ceresc care ne-a zidit. Dumnezeu ne asteapta in pragul bisericilor. Sa venim cit avem vreme, ca ne asteapta si ne cheama. Si cazind inaintea Lui, sa zicem cu cainta si lacrimi: "Iata, am gresit la cer si inaintea Ta. Am ratacit pe caile pacatului. Ne-am departat de Tine si de biserica Ta. Am cazut in cumplite faradelegi. Acum ne caim, ne pare rau, ne temem de vesnica osinda care ne asteapta, ca nu mai suntem vrednici sa ne numim fiii tai. Ci primeste-ne inapoi ca pe cei mai de pe urma robi ai Tai!" Amin.
Parintele Ilie Cleopa

Stirii din Episcopia Sloboziei si Calarasilor-25-31ianuarie

-Sambata 30 ianuarie P.S.episcop Vincetiu a savarsit sfanta liturghie la biserica Sf.Ap.si evanghelist Matei din slobozia (numita si capela din bazar)



28 ianuarie 2010 - Burse pentru elevii seminarului Teologic

,,Sf.Ioan Gura de Aur,,-Slobozia

După încheierea şedinţei Permanenţei Consiului Eparhial din data de 28 ianuarie a.c., Preasfinţitul Părinte Vincenţiu a primit la reşedinţa episcopală cei 35 de elevi ai Seminarului Teologic din Slobozia selectaţi pentru a primi bursa lunară de studiu susţinută de parohii ale eparhiei.
Preacucernicul Părinte director Badea Gabriel a mulţumit Preasfinţiei Sale pentru iniţiativa de a dărui elevilor seminarişti aceste burse stimulative în demersul pedagogic. În continuare, au fost invitaţi diriginţii celor patru clase, Preacucernicul Părinte profesor Vădana Marian, Preacucernicul Părinte profesor Iliescu Neagu, Preacucernicul Părinte profesor Ion Florin şi Domnul profesor Stroe Adrian Gabriel, aceştia prezentând bursierii pe anii de studiu.

Bursele au fost înmânate personal de către Vlădica Vincenţiu, care a binecuvântat pe fiecare elev în parte, dăruind tuturor şi câte o carte cu conţinut creştin. Preasfinţia Sa mai dăruit şi un cuvânt de folos tuturor, îndemnând elevii la studiu, dorindu-le aleasa virtute a înţelepciunii.În încheiere, a fost delegat un tânăr elev seminarist pentru a rosti un cuvânt de mulţumire în numele instituţiei Seminarului.Criteriile după care au fost selectaţi beneficiarii burselor ţin de situaţia la învăţătură, participarea la corul seminarului şi starea socială.

28 ianuarie 2010 - Şedinţă de lucru a Permanenţei Consiliului Eparhial

Joi, 28 ianuarie, s-a întrunit Permanenţa Consiliului Eparhial a Episcopiei Sloboziei, sub preşedinţia Preasfinţitului Părinte Vincenţiu. Dintre cele discutate, facem referire la:
• Câteva angajări de personal bisericesc monahal;
• Numirea pe postul de secretar al Protoieriei Slobozia a Preacucernicului Părinte Stanciu Cătălin;
• Afişarea programului liturgic săptămânal la fiecare biserică din cadrul eparhiei;
• Creşterea numărului membrilor Coralei Catedralei Episcopale Înălţarea Domnului din Slobozia cu trei membri;
• Acordarea binecuvântării pentru funcţionarea unui atelier de veşminte preoţeşti în Parohia Tăuşanca, pentru o perioada de probă de un an.

29 ianuarie-Aparitie de carte la:

EDITURA EPISCOPIEI SLOBOZIEI SI CALARASILOR

Ultima carte aparuta sub auspiciile Episcopiei Sloboziei si Calarasilor, beneficiaza de un cuvânt înainte al Preasfintitului Vincentiu:
Prezentul demers istoriografic are întâi de toate menirea de a alatura în mod fericit judetul Ialomita capitalei tarii si acelor putine tinuturi ale noastre, unde valorile epigrafice au fost strânse si publicate, urmând stradaniile istoricului national, Nicolae Iorga, din urma cu un secol. Repertoriul cronologic care deschide lucrarea Inscriptii din judetul Ialomita face o incursiune în timp, de la anii 1639/1640 pâna astazi, prin asezarile ialomitene, iar fotografiile anexate, prin diversitatea lor, atrag si ele atentia cititorului, deopotriva specialist sau nu, sprijinind ideea conform careia Baraganul ialomitean a avut o intensa viata religioasa si ca istoria credintei stramosesti, oglindita prin valorile pastrate în biserici sau alaturi de acestea, este însasi istoria comunitatilor noastre din aceste binecuvântate de Dumnezeu parti ale tarii noastre. Cartea aceasta, a carei aparitie este posibila nu doar prin stradaniile autorului, ci si prin staruintele Episcopiei Sloboziei si Calarasilor, vede lumina tiparului sub auspiciile celei mai potrivite edituri. Apare mai ales firescul publicarii unui volum ce însumeaza sute de inscriptii provenite în covârsitoarea lor majoritate din biserici, dar si din cimitire si de pe cruci. Pisaniile prezentate aici si nu doar ele, se va vedea, sunt însemnate nu doar în legatura cu istoricul unor biserici, ci chiar cu începuturile si evolutia majoritatii asezarilor ialomitene. Volumul de fata e în acelasi timp si o recomandare la îndoita grija fata de tezaurul epigrafic din bisericile si cimitirele noastre, la o mai îndeaproape cunoastere a monumentelor bisericesti din Baragan. Toate acestea trimit indubitabil la o descoperire peste timp a marilor nume de voievozi, de arhierei, de boieri, de alte figuri apartinând deopotriva atât istoriei ialomitene, cât si celei nationale. Cu bucurie, asadar, binecuvântam aparitia acestui important volum care, fara îndoiala, va servi ca indispensabil instrument de lucru pentru cercetatorul serios, interesat de multiplele aspecte ale unei istorii nationale impregnate de Ortodoxia poporului nostru înca de la începuturile formarii lui.

Publicatie lunara-Baraganul Ortodox-Nr.79

Baraganul Ortodox


Nr. 79 (decembrie 2009)

Coperta revistei (PDF)

Conţinutul revistei (PDF)

Duminica a 33-a după Rusalii ( a Vameşului şi a Fariseului )

Pericopa Evanghelica la Duminica Vamesului si a Fariseului

(Lc.18,9-14)

Catre unii care se credeau ca sunt drepti si priveau cu dispret pe ceilalti, a zis pilda aceasta:
Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames.
Fariseul, stand, asa se ruga in sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames.
Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig.
Iar vamesul, departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului.
Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta.

Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii
( a Vameşului şi a Fariseului )
Despre mîndrie şi smerenie -Pr.Ilie Cleopa
Voi sînteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre;
căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu
(Luca 16, 15)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de păgubitoare de suflet şi cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvînt cîte înfăţişări are şi cît de felurită este această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta se va cunoaşte cîte capete are această înfricoşată fiară a mîndriei şi prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cît de pestriţ şi primejdios este acest păcat.

Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: "Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucureşti, 1980).

Se cuvine mai întîi să arătăm cît de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie cînd a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu cîte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gîndul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicînd: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pămînt cel ce trimitea la toate neamurile... Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pămîntului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfînta Scriptură de căderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mîndria este "amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora". Sfînta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stînd în biserică, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sînt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrînat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mîndrie, osîndea pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mîndria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvîntul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).

Fariseul mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima şi cu mintea sa se mîndrea foarte mult şi din prisosinţa inimii sale pline de mîndrie scotea cuvinte de laudă defăimînd pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi şi păcătoşi.

Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sînt căile omului şi toate urmele lui le cunoaşte (Pilde 5, 21). După învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greşim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă sîntem datori să ne smerim şi să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie şi cunoştinţa neputinţelor sale, el osîndeşte cu mîndrie pe aproapele său căci din prisosinţa inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieştii Părinţi ne învaţă, zicînd: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Filocalia, X, Bucureşti, 1981).

La fariseul mîndru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă şi trîmbiţează înaintea oamenilor faptele sale cele bune şi defaimă, osîndind pe ceilalţi oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor şi să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mîndria, iubirea de arătare şi lauda cea plină de îngîmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50). Oare nu ne învaţă şi Sfîntul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicînd: "Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu...?". Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui şi osîndeşte păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mîndrie.

Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămînă. Care erau zilele săptămînii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea, căci după datina bătrînilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorît luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mîndria încuibată adînc în inima lui? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa postirii, ne învaţă dimpotrivă: Tu, însă cînd posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicînd: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12).

Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12). Mîntuitorul însă ne învaţă: Cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).

Iubiţi credincioşi,

După ce am vorbit despre mîndria şi lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minţii noastre şi spre aşezarea cea smerită şi vrednică de laudă a vameşului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: Iar vameşul, departe stînd, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul, zicînd: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul (Luca 18, 13). Vedeţi, fraţii mei, că vameşul stătea departe de jertfelnic şi nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice către cer; ci îşi bătea pieptul şi din inima lui smerită şi zdrobită, zicea cu căinţă: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! O, fericite vameşule, tu cu rugăciunea ta smerită din adîncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tîlharul de pe cruce care a strigat din inimă: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta! (Luca 23, 42).

Acest fericit tîlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece şi picioarele şi mîinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înţelept, şi văzînd că moare, s-a gîndit să strige la Dumnezeu din adîncul inimii, cu mare credinţă şi zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mîntuitorul, Care i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).

Bine a zis Sfîntul Efrem Sirul despre acest tîlhar: "O, tîlharule, şi al raiului tîlhar! Multe ai furat în viaţa ta, iar acum, prin puţine cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tîlharule preaînţelept care ai ştiut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit şi ţi-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!" Vedeţi cît de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide mîndria şi izbăveşte de osîndă sufletele noastre, cînd nu mai putem face alte fapte bune.

Iată, fraţii mei, după cum vedeţi, rugăciunea vameşului din Sfînta Evanghelie de azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tîlhar de pe cruce. Că şi acela, ca şi vameşul din Sfînta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adîncul inimii sale şi cu mare smerenie. De aceea a auzit: Astăzi vei fi cu Mine în rai! La fel şi fericitul vameş, puţine cuvinte a zis din inimă: Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul! Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfînt din gura Domnului: Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorît acesta la casa sa, decît fariseul. Că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18, 14).

Iubiţi credincioşi,

Nu fără rost s-a rînduit de Biserică Evanghelia Vameşului şi Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăinţă de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer şi primii oameni au căzut din rai din cauza mîndriei, tot aşa neamul omenesc a fost mîntuit şi ridicat la cinstea cea dintîi în Împărăţia cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a morţii Lui pe Cruce.

Şi dacă mîndria a făcut pe îngerii neascultători diavoli şi pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pămînt, înţelegem că precum căderea şi moartea noastră a venit prin mîndrie, tot aşa pocăinţa, mîntuirea şi nemurirea noastră începe întîi prin smerenie. De aceea s-au şi rînduit de Sfinţii Părinţi trei Duminici pregătitoare înainte de începerea Sfîntului şi marelui Post al Paştilor. Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregăteşte pentru post, este tocmai aceasta numită "a Vameşului şi a Fariseului", ca să ne amintească de moartea noastră prin mîndrie şi de învierea noastră prin smerenie.

A doua Duminică pregătitoare este numită "a Fiului Risipitor". Aceasta ne îndeamnă la pocăinţă. A treia Duminică pregătitoare pentru Sfîntul şi Marele Post este numită "a Înfricoşatei judecăţi", cînd se lasă sec de carne. Aceasta ne aminteşte de sfîrşitul lumii şi de Judecata de apoi, cînd fiecare va lua plată după faptele sale. Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numeşte "a izgonirii lui Adam din rai". Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoşilor noştri, care au fost alungaţi din rai din cauza mîndriei şi lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune şi la post cu toată stăruinţa şi evlavia.

Iată dar că, începînd din Duminica de astăzi, a vameşului şi a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paşti. Începutul pocăinţei şi al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameşului. De aceea, fraţii mei, ştiind că mîndria a creat iadul şi a aruncat pe îngerii căzuţi şi pe oamenii nepocăiţi în adîncul gheenei, sîntem datori să punem de astăzi început bun de pocăinţă şi să urmăm vameşului pocăit, iar nu fariseului mîndru.

Mare păcat este mîndria, fraţilor. Ea se arată şi în vorbire şi în îmbrăcăminte luxoasă, şi în mînie, care este fiica mîndriei, şi în lenevire la biserică şi în amînarea pocăinţei şi în spovedanie nesinceră, că cel mîndru nu vrea să-şi mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căieşte pentru ele din cauza slavei deşarte care îl stăpîneşte. Mai cumplită este mîndria minţii, cînd omul se crede mai capabil, mai bun decît alţii. Cea mai grea este, însă mîndria sufletului, cînd omul se socoteşte mai învăţat, mai talentat, mai corect şi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decît mulţi şi chiar decît toţi oamenii.

Asemenea creştini stăpîniţi de duhul mîndriei, sînt lăsaţi de Dumnezeu să cadă în desfrînare şi în alte păcate grele, ca să se smerească. Alţii, însă cad în păcate şi mai grele. Unii, din mîndrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alţii, hulesc şi batjocoresc Sfînta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe şi pe sfinţii slujitori. Iar alţii, tot din mîndrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoţi şi se duc la tot felul de secte, căci mîndria este izvorul tuturor sectelor.

Fraţii mei, să fugim de cumplitul păcat al mîndriei, care a aruncat o parte din îngeri în iad şi a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de mîndria diabolică care a umplut pămîntul de secte, de oameni necredincioşi, răzvrătiţi şi răi, şi iadul de suflete condamnate la osîndă veşnică. În locul mîndriei să alegem smerenia lui Hristos, smerenia vameşului, smerenia sfinţilor, lepădînd orice cuget de slavă deşartă, de laudă personală şi de îngîmfare.

Smerenia este cel mai bun leac pentru creştinii de astăzi, pentru mîntuirea noastră. Vom putea scăpa de mîndrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărţilor sfinte şi prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiţi.

Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos şi cu bucurie, şi să-L rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de păcatul cel greu al mîndriei şi să ne îmbrace în veşmîntul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate şi al iubirii, care ne asigură tuturor mîntuirea sufletelor. Amin.

Stirii din episcopia Sloboziei si Calarasilor.18-24ianuarie

Sambata 23 Ianuarie ,s-au implinit noua lunii de la plecarea dintre noi .a vrednicul de pomenire .P.S.Damaschin Coravu Episcopul Sloboziei si Calarasilor.Dupa Sf.Liturghie savarsita la catedrala episcopala .Marele Eclesiarh al catedralei. dimpreuna cu diaconul si cantaretii. au mers la mormantul P.S. sale care se afla in catedrala. unde maicile care au avut grija si au indeplinit canoanele date de Preasfintia sa ,asteptau cu o frumoasa coliva pe care scria ,VESNICA POMENIRE. 
„Hristos  este viaţa şi izvorul vieţii noastre… când cineva drag nouă moare, când ne aflăm în faţa trupului neînsufleţit, acceptăm raţional acest lucru, dar în adâncul fiinţei noastre ne apare ca imposibil de primit ca cel sau cea care a existat, cel sau cea care a avut o prezenţă atât de personală, unică şi atât de concretă, să nu mai existe, să dispară. Şi acest adânc al simţirii noastre este just. Dumnezeu nu a creat moartea, El a creat viaţa…” (P.S. Damaschin  Coravu, Pastorala la Invierea Domnului 2009).











-Şedinţă de lucru a Permanenţei Consiliului Eparhial.
Miercuri, 20 ianuarie, a avut loc şedinţa de lucru a Permanenţei Consiliului Eparhial a Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor. În cadrul şedinţei, prezidată de către Preasfinţitul Părinte Vincenţiu, s-au dezbătut următoarele probleme:
  • Aprobarea ca fiecare protopopiat să aibă un post de secretar;
  • Prezentarea către membrii permanenţei a unor referate întocmite de către Preacucernicii Protoierei ai Protoieriilor Feteşti şi Olteniţa. După luarea la cunoştinţă a celor prezentate, s-a hotărât ca Filiile Sănduliţa şi Polceşti să fie alipite de Parohia Măgureni, din raţiuni geografice şi administrative;
  • Aprobarea propunerii venite din partea Protoieriei Urziceni de a se monta sisteme de alarmă la parohiile din această protoierie.
  Totodată, Preasfinţia Sa a prezentat membrilor Permanenţei Consiliului Eparhial situaţia unor parohii în care s-au efectuat vizite canonice, îndrumând clerul la buna chivernisire a casei lui Dumnezeu.

-Prima carte tiparita in Episcopia Sloboziei si Calarasilor sub  pastorirea P.S.episcop Vincentiu
Pentru trebuinţele şi folosul creştinului ortodox

Într-o prezentare grafică de excepţie, cu un conţinut bogat şi variat, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor a lansat în luna decembrie a anului 2009 o carte de rugăciuni, tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Vincenţiu, Întâistătătorul eparhiei noastre, la Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Patriarhiei Române.
Volumul pus în discuţie vine să umple un gol în lucrarea editurii centrului eparhial, fiind un proiect iniţiat de către vrednicul de pomenire Episcop Damaschin Coravu, continuat şi considerat a fi prioritar de către Preasfinţitul Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor. Preasfinţia sa, pe lângă faptul că s-a implicat personal, în special în lucrarea de diortosire a textelor cuprinse în acest „buchet de cuvinte de laudă” aduse Sfintei Treimi pentru trebuinţele şi folosul creştinului ortodox, a prefaţat acest proiect editorialistic cu un amplu cuvânt de învăţătură, în care se arată importanţa rugăciunii personale pe întreg parcursul existenţial al fiecărui fiu al Bisericii noastre.

Cele 170 de pagini ale Cărţii de rugăciuni pentru trebuinţele şi folosul creştinului ortodox, cuprind, printre altele, rugăciunile zilnice ce trebuie săvârşite de fiecare dintre credincioşii ortodocşi, rugăciunile la intrarea în biserică, o rânduială ce se face înainte de spovedanie, canonul (integral) înainte de împărtăşire, rugăciunile de mulţumire după Dumnezeiasca Împărtăşanie, numeroase rugăciuni pentru diferite trebuinţe, cele două paraclise ale Maicii Domnului, precum şi un Sinaxar, care cuprinde şi sfinţii români recent canonizaţi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Duminica dinaintea Botezului Domnului

Pericopa Evanghelica:

MARCU 1,1-8

1. Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
2. Precum este scris în proorocie (la Maleahi) si Isaia: "Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta.
3. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui".
4. Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor.
5. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim si se botezau de către el, în rîul Iordan, mărturisindu-şi păcatele.
6. Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mînca lăcuste şi miere sălbatică.
7. Şi propovăduia, zicînd: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decît mine, Căruia nu sunt vrednic, plecîndu-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor.
8. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfînt.

Predica la duminica dinaintea Botezului Domnului

Pericopa Sfintei Evanghelii de azi ne înfăţişează pe Sfântul Ioan Botezătorul - cel mai mare profet născut din femeie - predicând botezul pocăinţei, pregătind calea Domnului, prin îndemnul său, ce va rămâne peste veacuri, chemarea vieţii creştineşti: “Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”! În împrejurimile Iordanului, răsună glasul de chemare al aceluia ce s-a învrednicit a fi înainte Mergător Fiului lui Dumnezeu: “Faceţi roduri vrednice de pocăinţă”. Mesia, Fiul lui Dumnezeu era aşteptat de mii de ani. Popoarele, prin ce aveau ele mai bun şi mai de valoare au încercat să pregătească Calea Dumnezeului întrupat. Marii filozofi ai antichităţii, ca şi profeţii Vechiului Testament, prin scrierile lor inspirate, au pregătit inimile, minţile şi sufletele oamenilor pentru primirea demnă, vrednică şi sărbătorească a Aceluia ce avea să aducă pe pământ pace, bună înţelegere şi mântuirea între oameni. Glasul ultimului şi celui mai mare prooroc - în ajunul marelui eveniment al coborârii printre noi a lui “Mesia” cel mult aşteptat - a răsunat puternic, de la o margine la cealaltă a lumii: : “Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”! “Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. “Calea Domnului” este calea vieţii, este calea nouă şi vie (Evrei 10, 20), este “calea adevărului” (II Petru 2, 2), este “calea cea dreaptă (II Petru 2, 15), este “calea dreptăţii” (II Petru 2, 21), este “calea păcii” (Luca 1 7-9), (Romani 3, 17), şi a mântuirii (Fapte 16, 17). Calea morţii, în schimb, este calea Satanei, a păcatului (Ps. 1, 16), a minciunii, a strâmbătăţii, a nedreptăţii, a zavistiei, a războiului dintre fraţi şi a tuturor păcatelor. Un ucenic al Apostolilor scrie: “Calea vieţii este aceasta: Întâi să iubeşti pe Dumnezeu, care te-a creat; al doilea pe aproapele, ca pe tine însuţi. Tot ce tu nu voieşti să ţi se întâmple, să nu faci nici tu altuia. Drumul morţii însă este acesta: mai întâi de toate este rău şi plin de blestem, omor, divorţ, stricăciune, desfrâu, furt, idolatrie, vrăjitorie, otrăvire, răutate, deznădejde, lăcomie, vorbire deşănţată, invidie, obrăznicie, semeţie, dorinţă de laudă”. Această cale din urmă, a morţii, a venit Sfântul Ioan Botezătorul să o netezească şi să o curăţe de spinii şi ghimpii fărădelegilor, prin chemarea la pocăinţă adevărată şi sinceră. Pocăinţa înseamnă schimbarea fundamentală a orientării gândirii, simţirii şi voinţei dinspre păcat înspre virtute. Înseamnă negarea egoismului şi acceptarea slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor. Căinţa este cerinţa fără de care nu poate fi formată şi înfăptuită o viaţă nouă, o viaţă în acord cu cerinţele fundamentale ale firii umane şi cu cele ale poruncilor lui Dumnezeu. Împărăţia cerurilor despre care vorbeşte proorocul este Mesia Însuşi. Este împărăţia Aceluia care era pe punctul de a-şi începe public activitatea menită să-i asigure stăpânirea spirituală asupra credincioşilor, asupra întregii lumi. În strânsă legătură cu chemarea la pocăinţă, Ioan administra botezul prin care cei ce-l primeau se recunoşteau angajaţi pe calea schimbării fundamentale de orientare şi viaţă. Botezul lui Ioan nu conferă Harul Sfinţilor pentru că nu avusese încă loc jertfa Mântuitorului. Botezul lui Ioan avea doar un caracter pregătitor. Când evanghelistul spune că Botezul lui Ioan era un “botez al pocăinţei spre iertarea păcatelor” (Marcu 1, 4), el vrea să spună că proorocul urmărea să determine pe ascultători la căinţă pentru a le deschide astfel sufletele în vederea primirii lui Mesia, singurul care le putea da iertarea păcatelor. Căinţa înseamnă stingerea orgoliului, părerea de rău pentru păcatele săvârşite, hotărârea de a trăi o viaţă plăcută lui Dumnezeu, fapte care asigură accesul liber la Hristos, dătătorul tuturor harurilor. Se cuvine să ne amintim apoi că Ioan Botezătorul însuşi a făcut o clară distincţie între Botezul său şi Botezul Mântuitorului. “Eu vă botez cu apă, iar cel ce va veni după mine vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mat. 3, 11; Marcu 1, 8). Botezul lui Ioan care, deşi e mare prooroc, e totuşi numai om, e un botez cu apă, adică e un botez care simbolizează numai, Harul, fără să-l dea; Botezul lui Hristos însă, care e nu numai om ci şi Dumnezeu, simbolizează şi în acelaşi timp dă Harul care, ca un foc purifică fiinţa primitorului. Cei ce primeau botezul lui Ioan mărturiseau că sunt angajaţi în procesul căinţei. Cei angajaţi în căinţă se arătau prin însuşi acest fapt doritori de primirea Mântuitorului, a Celui ce desăvârşea căinţa prin acordarea Harului sfinţitor. Dar Ioan îşi pregătea ascultătorii şi prin exemplul său personal, prin ţinuta şi comportamentul său. Fireşte, proorocul înfăţişa un chip care, oricui îl privea, îi lăsa impresia unui om de neobişnuită tărie şi măreţie sufletească. Întreaga făptură a sfântului respira linişte, stăpânire de sine, un calm deplin şi radia puterea învăluitoare a aceluia deprins să trăiască în vecinătatea lui Dumnezeu. Într-o anumită măsură şi înfăţişarea aceasta fizică neobişnuită a sfântului a făcut dintr-însul un centru de atracţie pentru credincioşi. Şi mai mult a trezit curiozitatea şi interesul credincioşilor felul de a propovădui al proorocului. Cuvântul său era blând dar energic; mustrător dar şi încurajator; aspru dar şi plin de căldură şi înţelegere; răscolitor dar şi liniştitor şi totdeauna subordonat unui înalt ideal, acela de a înlătura din suflete prejudecăţi religioase şi obstacole de ordin moral, pe de o parte, iar pe de alta, de a le deschide sufletul pentru primirea lui Mesia, pentru participarea la viaţa cea nouă care avea să constituie conţinutul epocii mesianice. Dar ceea ce a determinat mai mult pe credincioşi a fost exemplul său personal. Ioan predica nu numai cu cuvântul, nu numai cu o parte a persoanei, ci cu întreaga sa fiinţă. El cerea ascultătorilor căinţă. O făcea însă ca unul care-şi trecuse propria făptură prin flacăra purificatoare a căinţei. Întreaga sa activitate de propovăduire a botezului, căinţei, precum şi cea de nevoitor întru împlinirea prescripţiilor Legii, Sfântul Ioan le-a desfăşurat în strânsă legătură cu Mesia, cu Iisus Hristos Domnul. Ioan s-a străduit să-şi formeze ascultătorii în aşa fel ca ei să fie lămuriţi că botezul şi căinţa propovăduită de el, n-au valoare decât în măsura în care conduc spre Mesia. Mesia avea să vină după el şi avea să se arate purtător al unor puteri infinit mai mari. Botezul lui Iisus va fi un Botez cu Duhul Sfânt şi cu foc, va da în chip real iertarea păcatelor şi va turna în fiinţa primitorilor puterile necesare trăirii efective a unei vieţi cu adevărat noi. Totodată Mesia se va arăta şi ca un purtător al puterii de judecată în temeiul căreia la vremea potrivită El va face separarea între cei păcătoşi şi cei drepţi; pentru ca pe unii să-i pedepsească, iar pe alţii să-i răsplătească (Mat. 3, 12). Poate niciodată cuvintele Sf. Ioan Botezătorul: “Gătiţi Calea Domnului” n-au fost mai actuale ca azi. Fiecare creştin trebuie să devină o biserică vie, înlăuntrul căreia sufletul, asemenea unui preot oficiază, pe altarul inimii, luminat de candela credinţei, slujbe sfinte lui Dumnezeu. În realitate însă cei mai mulţi dintre creştinii de azi sunt ca nişte peşteri reci, umede, murdare şi întunecoase, ca şi peşterea de la Betleem dinaintea naşterii Mântuitorul: “Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unu! Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut” (Irimia 7, 11). Candela credinţei în multe inimi s-a stins. Trăind o viaţă plină de întuneric fără bucuria lui Hristos, oamenii zilelor noastre nu mai sunt capabili a înţelege sensul cuvintelor: iubire, milă, jertfă, pace, armonie, lumină, cinste. Predica Sf. Ioan este o înaltă chemare către noi, către întreaga lume, către pocăinţă şi smerenie. Ea ne obligă să urmăm lui Hristos cu toată dăruirea şi smerenia. Printr-o curată şi sinceră examinare a conştiinţei, prin lacrimi de căinţă, prin post şi rugăciune, prin fapte de milostenie, prin vorbe alese “drese cu sare” (II Cor. 4, 6), prin slujire creştină şi mai ales prin mărturisirea păcatelor şi prin Sf. Împărtăşanie vom găti, zi de zi, calea Domnului în inimile noastre. Vom săvârşi astfel opera de restaurare a omului din lăuntru (II Cor. 4, 16) şi tainic al inimii; vom reaprinde candela stinsă a credinţei pe altarul profanat de simţiri şi cugete deşarte. Vom împodobi cu semnele biruinţei - pe care ne-am “răstignit patimile şi poftele” - şi cu florile virtuţilor drumul lui Iisus în templul restaurat al vieţii noastre, în care nu noi, ci El va trăi, dând momentului trecător caracter de veşnicie. Când fiecare din noi va duce zi de zi lupta cea bună împotriva tuturor patimilor şi răutăţilor, luptă în care suntem angajaţi prin Sfântul Botez, numai atunci vocea profetului şi a tuturor predicatorilor Evangheliei nu va mai răsuna în pustiu. Numai astfel patimile şi răutăţile vor amuţi, iar omenirea dezmeticită şi trezită la viaţă nouă evanghelică, va fi vrednică de numele lui Iisus, şi va putea să înalţe alături de îngeri, imne de slavă şi biruinţă Celui ce prin naşterea, moartea şi Învierea Sa, a adus între oameni bucuria, fericirea, armonia şi pacea eternă.Amin.

Stiri din episcopia Sloboziei si Calarasilor

P.S.Episcop, Vincentiu Grifoni,  in duminica dinaintea Botezului Domnului, a conslujit la manastirea Sf.Voievozi ,din Orasul Slobozia, dimpreuna cu un sobor de preoti, si diaconi.

Impartasirea credinciosilor, sa facut de catre P.S. sa.

Predica, a continut, explicarea cuvintelor scripturistice ,din pericopa evanghelica.